In centrul Turciei, in lunile de vara, mercurul termometrelor arata adeseori peste 40 grade C. Cu atat mai surprinzator apare faptul ca provincia Denizli, intr-o zona de munte, poti sa dai peste o mare suprafata ce pare a fi un ghetar. Intinderea, orbitor de alba, le reaminteste turcilor de imaginea unui camp de bumbac, de unde si numele dat acestei minuni a naturii Pamukkale - "castelul de bumbac".
        Minunatia alba a aparut datorita izvoarelor termale, care cirg la vale prin nenumarate canale, pe o diferenta de nivel de 90 de metri. Apa fierbinte a acestora, concentrata in calciu si dioxid de carbon, se raceste treptat si lasa in urma ei un precipitat asemanator fulgilor de zapada format din carbonat de calciu - calcar. De-a lungul miilor de ani, straturile groase de calcar au format o serie de terase in trepte pe o lungime de aproape trei kilometri, spre vale.
        Lacurile termale colecteaza si namolul adus de izvoare si n-a trecut mult timp pana cand oamenii au constatat calitatile curative ale acestor mari bazine cu apa calda. Aceasta a fost, probabil, unul dintre motivele intemeierii, in secolul al II-lea i.Hr., a orasului Hieropolis, ai carui locuitori foloseau apa izvoarelor fierbinti in niste mari terme romane. Este posibil ca, inca de pe atunci, cei care veneau la bai sa fi cumparat la plecare, ca suveniruri, ramuri, frunze, pietricele, toate acoperite cu un strat de carbonat de calciu de la Pamukkale.
        Un fenomen natural, mai putin placut, care se manifesta in vecinatatea izvoarelor cu apa termala, a fost descris de geograful grec Strabon, prin secolul I d.Hr. In lucrarea sa in 17 volume Geografica, el mentioneaza o pestera care emana vapori toxici, grota fiind inconjurata de un gard pentru ca nimeni sa nu se poata apropia prea mult si sa nu inhaleze gazul otravitor. Strabon mai relateaza si despre preotii eunuci, slujitori ai zeitei fertilitatii Cybele, care coborau animalele pentru sacrificiu in cavitatea subterana. Ele se sufocau imediat, insa eunucii aveau reputatie de a fi imuni, ceea ce ar fi demonstrat sfintenia lor.
        In cele din urma, Hieropolis a cazut prada cutremurelor si jafurilor. O parte a cladirilor antice au disparut sub un strat grod de pietris si pulbere de calcar. In 1880, arheologii germani ai inceput sapaturile, care, dupa o pauza de cateva decenii, au fost continuate de catre italieni. Aproape de unul dintre bazine, a fost dezgropata o cladire a bailor termale datand din secolul al II-lea, care este acum Muzeul Pamukkale si, nu departe de pestera otravitoare Plutonium, descrisa de Strabon, arheologii au descoperit ruinele unui templu dedicat lui Apollo.
        Printre cladirile ramase din perioada clasica se mai numara: ruinele unui edificiu octogonal, din secolul al V-lea, ridicat ca monument pentru apostolul Filip, despre care se presupune ca a fost martirizat la hieropolis, un amfiteatru avand o friza cu scene mitologice, precum si o mare necropola, ale carei inscriptii funerare se refera la tesatori, boiangii si alti mestesugari.
        In anii din urma, Pamukkale a devenit una dintre atractiile turistice majore ale Turciei. Nenumarate autocare cu vizitatori opresc aici si, adeseori, terasele sunt pline de oameni. Cei care isi permit sederi mai indelungate au la dispozitie hoteluri confortabile, cu piscine proprii, medicii recomandand izvoarele calde mai ales pentru reumatism. Cu cat mai multa apa termala este directionata catre hoteluri, cu atat mai mici vor fi depunerile de calcar pe faimoasele terase si, cu timpul, incet, dar sigur, albul ca de zapada va deveni un pamantiu.